OMAGIU Profesorului Mihai Ungheanu, un mare luptator, o mare constiinta

MIHAI UNGHEANU: De ce trebuia ales VOLODEA TISMANEANU, un nomenklaturist evreu neo-kominternist, sa falsifice istoria ROMANIEI?

PARLIAMENTARY DEBATES
Sittings of the Senate of May 8, 2006
1.
Declaraţii politice prezentate de doamnele şi domnii senatori:

1.3
Mihai Ungheanu - Despre Vladimir Tismăneanu şi scrierile sale.

Domnul Doru Ioan Tărăcilă:
................................................
Invit la tribună pe domnul senator Mihai Ungheanu, din partea Grupului parlamentar PRM.
Domnul Mihai Ungheanu:
Domnule preşedinte,
Domnilor colegi,
Se ştie că în cazul inundaţiilor, la cererea repetată a partidelor politice şi a opiniei publice, preşedintele Traian Băsescu a refuzat să instituie starea de urgenţă. A fost însă mai ascultător atunci când circa 300 semnatari i-au cerut să condamne comunismul.
Preşedintele Traian Băsescu consideră, desigur, această acţiune, o urgenţă!
A condamna o idee este, însă, absurd!
Modul în care o idee este coborâtă pe pământ, felul în care este transformată în realitate este, însă, altceva!
Se pot condamna fapte şi nu idei!
Preşedintele Traian Băsescu a stabilit şi persoana care va înfăptui condamnarea. Un tânăr născut în România, în 1951, care avea 20 de ani, în 1971 a absolvit facultatea în ţară, după care s-a expatriat, transmiţând pe unde scurte ascultătorilor din lume şi din România opiniile lui despre marxism şi adevăr.
În cei 45 ani de regim comunist în România, tânărul comentator a cunoscut, ca fiu al burgheziei roşii postbelice, în direct, etapa comunismului postdejist, completând-o cu amintirile unei familii de comunişti moscoviţi transplantaţi în România.
Preşedintele României, Traian Băsescu, va fi ţinut seamă, probabil, de reclama insistentă pe care un corp de voci o face lui Vladimir Tismăneanu, despre el este vorba, ca istoric al comunismului în România.
Să-i vedem însă, lucrările!
Trei cărţi ar putea fi luate în discuţie în acest caz, "Fantoma lui Gheorghiu-Dej", "Reinventarea politicului", "Stalinism pentru eternitate" sub titlul "O istorie a comunismului românesc", cărţi care conţin aceeaşi materie informativă şi aceleaşi teze. Autorul lor nu a intrat niciodată în arhive. Cartea pe care o scrie, urmând cercetările Institutului de istorie a PCR de la Bucureşti şi o "Istorie a comunismului românesc" de Gheorghe Ionescu. "Stalinismul pentru eternitate" este, mai ales, o istorie de ecouri, receptaculul unei istorii orale de familie sau de clan bolşevic, fascinat de ceea ce se petrece la centru.
Subiectivismul, fie şi involuntar, anecdotica, atenţia pentru intrigă, pentru senzaţional, deplasează "Stalinismul pentru eternitate" din sfera ştiinţifică în aceea a literaturii. Accentul se pune peste tot pe psihologie. Autorul ne prezintă, ca un romancier, sentimentele pe care le atribuie personajelor de care se ocupă, de obicei, în dezavantajul acestora. În istorie, contează însă documentele şi nu impresiile autorului.
Istoriografia modernă, care refuză să se ocupe exclusiv de marile figuri politice şi de evenimentele însoţitoare, caută să descopere viaţa cotidiană a oamenilor: ce produc, cum se hrănesc, ce edifică, care este sufletul şi mentalitatea societăţii. Nimic din toate acestea în cartea pomenită sau în cărţile pomenite, din ele lipsind tocmai societatea, oamenii de zi cu zi şi experienţa lor. Nu este o istorie, ci un comentariu la ce ar fi putut fi o istorie, este o bârfă subţire în care recunoaştem exigenţele COMINTERN-ului faţă de partidele comuniste din ţările satelite Moscovei.
În loc să fie o expunere de fapte, o istorie a societăţii româneşti în comunism şi o critică a sistemului, cartea se ocupă de figuri politice de vârf şi caută ţapi ispăşitori. Istoria stalinismului vrea să disculpe sistemul instituit de COMINTERN şi să arunce vina pe seama unor persoane, fie ele Stalin, Mao, Ceauşescu şi altele.
Cartea lui Vladimir Tismăneanu, "Stalinism pentru eternitate - o istorie a comunismului românesc", este o subtilă deculpabilizare a revoluţionarilor de profesie, a faptelor COMINTERN-ului.
În plus, expunerea este adesea lacunară. Deşi acordă lui Lucreţiu Pătrăşcanu o atenţie specială în această carte, autorul ocoleşte criza politică din 1946 de la Cluj şi conflictul intern din PCR în legătură cu poziţiile autonomiste ale regionalei comuniste de la Cluj, prioritar ungurească.
Dintr-o listă finală a elitei conducătoare a PCR, doar 25 de persoane, lipsesc figuri ca Teoharie Georgescu, Goldberg, Moghioroş, Chivu Stoica, Silviu Brucan şi atâţia alţii.
Din 21 de fotografii care ilustrează, după autor, istoria celor 45 de ani de comunism în România, 17 sunt cu Nicolae Ceauşescu şi doar 4 cu Gheorghiu-Dej. Echilibrul şi echidistanţa lipsesc autorului cărţii.
Nu intenţionăm să facem o recenzie a ei, ci semnalăm absenţa fundamentelor ştiinţifice şi caracterul utezist al lucrării.
Autorul este fascinat de o serie de mitologii ale comunismului internaţional şi mai puţin de adevăr.
Cartea rămâne o şuetă confortabilă pe marginea unei istorii politice, schiţată după ureche.
Într-o altă lucrare - "Reinventarea politicului" din 1997 - care face istoria politică din ţările Europei centrale în secolul XX, autorul uită campania românilor împotriva revoluţiei comuniste de la Budapesta din 1919 şi uită şi rezistenţa românească anticomunistă din munţi, după 1944, deşi era obligatoriu să le expună, cu atât mai mult cu cât erau avantajoase pentru o corectă imagine politică a românilor faţă de vecinii lor.
Aceasta este cariera ştiinţifică a persoanei pe care Traian Băsescu a desemnat-o pentru a alcătui un documentar de condamnare a regimului comunist din România. Este evident că cel ales nu este recomandat nici de vârstă, nici de lucrările lui pentru această misiune. Nu mai este recomandat nici din alte puncte de vedere.
Domnule preşedinte, aici se impun câteva întrebări, fie ele şi retorice:
Este obligatoriu ca autorul sau girantul unui document fundamental pentru istoria României postbelice să fie o persoană care a emigrat din România ? Milioanele de români care n-au emigrat şi n-au vorbit la posturile de radio străine nu merită încredere ?
Este obligatoriu ca omul de concepţie al condamnării regimului politic postbelic comunist să fie atât de tânăr, fără marea experienţă a dramei, a tragediei naţionale româneşti ?
Este obligatoriu ca autorul care girează un document atât de important să fie neapărat recrutat din clanul cominterniştilor cu state de plate la Moscova, clan mutat astăzi în Occident ?
Este obligatoriu să fie evreu ?
Este obligatoriu să fie ales dintre gazetarii care scriu cărţi din cărţi şi nu dintre cercetătorii din ţară care sunt mai aproape de fapte şi care cercetează arhivele chiar în acele institute de cercetare istorică înfiinţate în ultimii 15 ani ?
Întrebările pot continua. Fapt este că persoana desemnată de preşedintele Traian Băsescu rămâne autorul unei pseudoistorii a comunismului din România, rămânând fidel viziunii COMINTERN-ului. Prin astfel de cărţi şi persoane, COMINTERN-ul îşi prelungeşte metamorfotic existenţa.
Conform Constituţiei României, preşedintele republicii are, ca mijloc esenţial de lucru, dialogul cu partidele, cu alte instituţii publice, cu Academia, de pildă, cu institutele Academiei, vechi şi noi, în cazul de faţă. O asemenea consultare se impunea şi în acest caz, altfel totul poate deveni un viraj periculos.
Amintesc că preşedintele României îşi planificase nişte întâlniri de regularitate cu partidele politice. De ce a uitat să le facă ?
România a fost judecată, în anii '50, '60, '70, '80, de oamenii COMINTERN-ului. Societatea din România a fost greu traumatizată de NKVD-iştii aduşi în 1944, pe tancuri, de la Moscova.
A instala în chip de judecător al regimului comunist, din cei 45 de ani postbelici, pe fiul unui astfel de bolşevic exportat de Moscova, înseamnă a traumatiza din nou această societate, ceea ce trebuie să-i dea de gândit chiar şi preşedintelui Traian Băsescu. (aplauze)
Domnul Doru Ioan Tărăcilă:
Vă mulţumesc, domnule senator.